marți, 10 aprilie 2012

Grigore Rusu - lasnsarea cărţii „Evocări” la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”


 De Ziua Mondială a Teatrului ,Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” a organizat un eveniment cultural de importanţă prin lansarea cărţii „Evocări” scrisă de Grigore Rusu, actor, regizor, pedagog, cercetător ştiinţific, istoric teatral, autor de monografii şi studii. La eveniment au luat parte invitaţii V. Matei, poet, L. Gherman, director artistic al teatrului „Guguţă”, O. Bejenaru, recenzent de teatru, E. Hăbăşescu, jurnalist, I. Paulencu, Artist al Poporului, V. Belâi, doct. conf., profesor la Colegiul de Muzică „Şt. Neaga”, V. Ţurcanu, doctor în pedagogie, Maia Tănase, actriţă la teatrul de revistă „Ginta Latină”, M. Reabcov, actrită, teatrul de miniaturi, studenţi, laureaţi ai Concursului Naţional de poezie Gr. Vieru „Floarea omeniei”, studenţi de la Colegiul de Transporturi împreună cu S. Andrieş, profesor de limbă şi literatură română. A moderat evenimentul Paulina Zavtoni, Artistă a Poporului

Dna Elena Hăbăşescu, publicist, jurnalist, un bun cunoscător al formării şi evoluţiei teatrului în Republica Moldova a scris recenzia la carte.
        „Evocări”-le dlui Grigore Rusu, maestru emerit al artei, profesor universitar, teatrolog, apărute la finele anului 2010 a inspirat suficiente recenzii cu frumoase aprecieri ale calităţii muncii cercetătorului în arta teatrală, încît mai multe masse-media a salutat apariţia ediţiei, dar şi efortul autorului. S-ar părea că reclama ce-a avut-o cartea poate fi suficientă de a interesa cititorul. Fireşte, dacă tirajul ei n-ar fi doar 500 exemplare şi dacă ziarele s-ar citi mai cu sîrg. Într-un fel sau altul biblioteca „Tudor Argezi” decide să ofere teatralilor un cadou cu ocazia Zilei Internaţionale a Teatrului, dar să-l bucure cu respectul şi frumoasele urări pe dl Grigore Rusu, care în prima decadă a lui aprilie curent consemnează încă o zi de naştere, punînd în discuţie publică „Evocări”-le. Aş zice că bibliotecarii şi asistenţa participantă cu sensibilitate au pătruns originalitatea ediţiei ca întreg organism unitar ce-a topin în paginile sale elementul biografic, nostalgia amintirilor, talentul de memorialist al autorului, judecăţile lui analitice asupra procesului teatral general şi în particular referitor la persoanele artistice, precum şi asupra evenimentelor sociale în timp, competenţa profesională, nelipsit de o doză de artistism limbajul în care e gîndită ediţia. Şi întradevăr, din paginile cărţii ce emană luminozitate şi căldură, argumentat se profilează viaţa unei personalităţi artistice, sensurile acestei vieţi între semeni, în societate. Aş zice, cronotopul protagonistului cărţii care-i şi autorul ei sînt chiat cei 76 ani pe care iată-iată îi prinde dl Rusu, ani legaţi, în mare, de scena teatrală şi de Moldova.

Dulcile amintiri despre casa părintească, bunei şi rude, despre anii mici de şcoală îi trezesc cititorului propriile amintiri şi emoţii pentru locurile şi oamenii dragi, dar şi motivează bine argumentat unde şi de la cine a învăţat protagonistul simţul gospodăresc faţă de viaţă şi timp, responsabilitatea pentru tot ce face, adică pledează pentru importanţa educaţiei în familie, la baştină, la şcoală. Am mai aduce aici şi rolul şcolii la trezirea în copilul fragil a anumitor interese, atractivitatea căror ar conduce cu timpul spre preferinţe profesionale. Copilul Grigore, ar vrea să ne convingă autorul cărţii, cu plăcere scria la ore compuneri, recita la serbările şcolare poezii, juca în spectacole, montate şi la iniţiativa lui, dar nu gîndea la modul obligatoriu, cum i se părea lui, de a deveni actor. Întîmplarea, însă, ce nu era defel întîmplare, ci chiar o necesitate instinctivă sedimentată în acei ani ce i-au adus bucurii în copilărie, l-au şi adus la actorie, indiferent de deciziile consiliului familial. Iată cum îşi aminteşte dl Rusu examenul de admitere la Şcoala Superioară „Boris Şciukin” din Moscova, profesorii cărei venise la Chişinău pentru a selecta eventuali studenţi: ”Poezii şi fabule aveam în repertoriul meu de la şcoala din sat, apoi am mai dansat un vals, am cîntat un cîntec de petrecere „Păhărel nu tremura…”, o doină. Ana Orociko, profesoara-examenator, de altfel Artistă a Poporului, m-a rugat să fac un studiu după „Ţiganii” lui A. S. Puşkin, să arăt pe scenă cum a ucis-o Aleco pe Zamfira, cînd a prins-o cu tînărul ţigan. Nu prea îmi imaginam cum aş putea ucide o persoană care nu există, dar… m-am furişat tiptil şi cu o „ură” de nedescris am înfipt „cuţitul” în Zamfira imaginară. Şi chiar în acelaş moment am auzit în sală un rîs puternic, iar A. Orociko m-a întrebat: Ai ucis o vacă sau o fiinţă gingaşă şi firavă? Au urmat şi alte probe şi iată că am fost selectaţi 20 de tineri: 7 fete şi 13 băeţi – ce-au constituit Studioul Naţional Moldovenesc al Şcolii Superioare de Teatru „Boris Şciukin” din Moscova „ – parcă oftează uşor autorul „Evocări”-lor.

Proaspeţii studenţi au fost petrecuţi la drum de ministrul Culturii de atunci Artiom Lazarev care le-a oferit fiecărui student cîte 200 ruble (la 1955 ele constituiau apoximativ 3-4 salarii medii) şi care, -scrie dl Rusu, – „pe tot parcursul studiilor ne-a fost ca tată, ne ajuta şi moralmente, şi materialmente, se întîlnea cu profesorii noştri Boris Zahava, Ana Orociko, la diferite sărbători ne expedia cîte un ajutor material, – aşa fel de om era academicianul Artiom Lazarev, dar care în ultimii ani de viaţă a fost aspru criticat şi învinuit de multe păcate adevărate şi imaginare”. Ajuns la Moscova, Gr. Rusu vine în contact activ cu o lume necunoscută, lume în care băiatul cuminte al Domnicăi şi Pavel Rusu s-a dovedit a fi cu mult spirit de observaţie, atent şi avid de tot ce vedea şi auzea. Noul aflat atunci lărgeşte şi în carte cîmpul de analiză, se împle volumul informativ al cărţii. Dar descoperind Moscova, Gr. Rusu nu se rupe de realităţile Moldovei care, graţie unor personalităţi publice cu demnitate umană şi crez în adevăr, trăia timpuri de trezire energică la studii, cultură, creaţie, viaţă mai omenească, de, era după război, foamete şi deportări. ”Evocări”-le îşi lărgesc informaţiile sociale, survin personalităţi al căror destin pun în evidenţă contradicţiile şi metehnile regimului de atunci. Dar cum se întîmplă, toate timpurile au şi oameni cu judecată şi interes pentru binele semenilor. În felul acesta la Ministerul Culturii se crease un nucleu de angajaţi cu minte, dar şi cu suflet şi mîndrie pentru ţară: Artiom Lazarev, Anatol Corobceanu, Vsevolod Anghel, Leonid Cemortan ş.a. Ei înţelegeau importanţa promovării cadrelor profesionale naţionale, încercau realizarea crezului şi de multe ori le reuşea. Anume aceşti promotori ai progresului au contribuit în anii 50-60 ai sec. XX la crearea reţelelor de cluburi, biblioteci, muzee, formaţiuni corale, de dansuri, orchestre. Tot cu concursul nemijlocit al persoanelor pomenite în 1957 în cadrul Teatrului Rus din Bălţi e selectată o grupă de artişti amatori, din care a crescut şi activează Teatrul „Vasile Alecsandri”. Tot în acelaşi an e înfiinţat Studioul „Moldova-film”. În 1958 se separă Teatrul de Operă şi Balet. La Filarmonică sub bagheta lui Timofei Gurtovoi activează Orchestra Simfonică, Veronica Garştea preea capela „Doina”, la „Fluieraş” vine Serghei Lunchevici, la „Joc” – Vladimir Curbet, apare formaţiunea „Noroc” cu Mihai Dolgan, revine în 1960 „Luceafărul”, iar Valeriu Gagiu şi Mihail Kalik crează primul film de ficţiune „Omul pleacă după soare”, e revalorificată literatura clasică, e inaugurată Aleea Clasicilor. Rare decenii cu atare probe de mari cuceriri patriotice, valoroase artistic şi moral. Cu regret, destinele lui A. Lazarev, N. Testemiţeanu, ministrul Sănătăţii, A.Fedco, directorul Filarmonicii, Gheorghe Cincilei, directorul Bibliotecii Naţionale, L. Mursa, directorul Studioului „Moldova-film”, M.Dolgan, fondatorul „Noroc”-ului trimis în surghiun pe întinsurile Rusiei, D. Cornovan ş.a. – n-au fost defel confortabile pe măsura faptelor lor preţioase. Cine e exclus din partid ce se egala cu a fi „lepros”, cine e destituit din funcţie – la fel de paria, cine pleacă din ţara pentru care s-a sacrificat (L. Mursa, I. Druţă, P. Darienco). Toate acestea adevăruri controversate nu puteau să nu lase în sufletul şi mintea tînărului Gr.Rusu urme adînci, dar şi să-l determine în virtutea moştenirii etice la onestitate în comportamentul său uman şi social, l-a învăţat să cîntărească şi să privească lucid lucrurile şi faptele.

Cei 20 de moldoveni deja prin selecţia chişinăuiană erau individualităţi irepetabile atît fizic, cît şi prin eventualele caracteristici artistice doar prognozate. Deaceea între Studioul Moldovenesc şi profesura Şcolii „B. Şciukin”, şcoală vahtangovistă, s-a legat o colaborare de respect şi responsabilitate reciprocă. Învăţăceii de la Chişinău mai că-şi idolatrizau dascălii care l-au cunoscut sau au lucrat cu Evghenii Vahtangov, dascăli şi ei profesori cu nume răsunătoare, titluri înalte, pasionaţi de teatru şi munca lor pînă la sacrificiu: Mansurova, Orociko, Rusinova, R. Simonov, Zahava. Mulţi dintre ei au menţinut buna prietenie, deja la nivel de egalitate ca între colegi, încă mulţi ani au montat spectacole la „Luceafărul”, dispunînd de acelaşi limbaj scenic. În acei ani mai învăţau la Moskova şi alţi moldoveni: Emil Loteanu, Aurel David, Ion Bolboceanu, Filimon Hămuraru, Valeriu Cupcea, care după absolvirea Institutului de Teatru şi Cinema din Sankt-Petersburg, îsi făcea stagierea regizorală la Teatrul Vahtangov. Din Chişinău ajungeau la studenţii moldoveni numele Constanţei Tîrţău, Paulinei Potîngă, Petru Baracci. Iar V. Cupcea, revenit după stagiere, selectează o grupă de studenţi actori, dintre care au crescut aşa nume de glorie pentru ţară ca Veniamin Apostol, Andrei Băleanu, Mihail Curagău, Viorica Chircă şi alţii. Moscova a fost pentru harnicii noştri flăcăi un sol fertil de a studia la modul serios profesia, a se cultiva, a citi literatură rară, a învăţa de a susţine o discuţie. Referitor la luceferişti, ei au căpătat studii bune şi foarte bune, teoretice şi practice. Nu întîmplător actorii I. Ungureanu, I. Şcurea, I. Todorov, A. Rusu s-au manifestat din plin şi ca regizori.

Referitor la stucturarea materialului atît de bogat în timp şi factologie, dl Rusu a găsit o bună partajare compartamentală, ca cititorul să poată urmări şi evenimentele, şi timpul, şi atitudinea autorulul faţă de cele trăite personal şi emise. Dl Rusu probează înţelepciunea de a decanta cele principale, importante, decisive: importanţa instruirii profesionale serioase, de multe ori decisivă destinului uman sau specialistului. Probează dl Rusu şi obiectivitatea aprecierii evenimentelor, făptuirilor sociale. Domnia sa ne convinge că, dacă ele sînt gîndite cu înţelepciune şi dragoste, trec, pentru folosul şi fericirea societăţii, şi prin pîcla unipartiinică de atunci. Compartamentele 3-6 conţin activitatea scenică a luceferiştilor, inclusiv a autorului. Dar de fapt sînt analize teatrologice care evidenţiază reuşitele colective şi cele particulare ale actorilor ce în scurt timp de la întoarcere acasă devenise centru de cultură teatrală, lingvistică, adunînd în juru-le studenţi, dramaturgi, pictori: C. Condrea, P. Cărare, I. Vieru şi Mihail Grecu, A. Busuioc, V. Rusu-Ciobanu şi G. Sainciuc, A. Strîmbeanu, I. Podoleanu, V. Mîndîcanu, E. Loteanu, S. Saca. Spectatorii luau cu asalt uşile, priveau spertacolele foarte mobilizaţi sub vraja jocului actoricesc, reveneau de multe ori la acelaşi spectacol sau pentru artistul-idol. Era o şcoală nouă. Precedenţii actori ai teatrelor din Moldova erau două promoţii odesite cu preferinţele spre muzical şi una din Sankt-Petersburg de la Institutul de Teatru şi Cinema cu formaţia clasică rusească. Dintre primele două promoţii urme adînci în istoria teatrului moldovenesc au lăsat actorii D. Darienco, Gh. Ştirbu, A. Plăcintă, V. Gherlac, C. Constantinov. Cea de a treia promoţie împreună cu absolvenţii de la „Lunacearski” au făcut o epocă teatrală în ţară: V. Cupcea, E. Platon, C. Tîrţău, P. Baracci, Iu. Hasso, A. Suslov, N. Caranfil, Iu. Negoiţă, N. Darie ş.a. Noul adus de Teatrul „Luceafărul” consta nu numai în şcoala deosebită, ci şi în profilul actoricesc – şcoala vahtangovistă solicita aşa zisul „actor total”, adică actorul la fel de perfect pentru dramă, comedie, vodevil, actorul ce cîntă, dansează, se mişcă lejer cu trupul şi membrele, vorbeşte distinct, expresiv şi auzibil în sala cu spectatori. Dar mai întîi atare actor pe lîngă mintea analitică şi mobilă, ochiul ager necesita forţă de imaginaţie, fantezie, inventivitate şi o riguroasă selecţie a modalităţilor de realizare a rolurilor. Nouă survenea la „Luceafărul de acum 20 de ani şi dramaturgia, montată în scenă printr-un joc sincer, energic, trăit firesc şi transmis spectatorului pentru sensibilizarea gîndirii şi sentimentelor lui. Aceste cinci capitole ale „Evocări”-lor despre arta actorului, metodologia abordării dramaturgiei pot servi drept conspecte pentru studenţii Academiilor Teatrale: motivarea selectării piesei pentru montare, analiza ei în detalii, analiza distribuţiei rolurilor, verificarea corespunderii actorului cu rolul, căutările, improvizările la rol, ofertele nemijlocit ale actorilor la rezolvarea cît mai plină a rolului, mizanscenele şi structurarea întregului spectacol. Conform Şcolii vahtangoviste, toate etapele enumărate mai sus urmau să se declanşeze în spectacol exact ca-n viaţă, doar că mai argumentat şi convingător artistic. Plinătatea analizelor mai sus menţionate ne conving despre valoarea profesorului Gr. Rusu în auditoriul studenţesc atît prin competenţa profesională, afirmaţiile teoretice, prin exemplificarea şi argumentarea lor, precum şi prin naturaleţea, firescul expunerii într-un limbaj corect, picurat c-o glumă cînd molcăluţă, cînd mai pişcătoare.

Ştim deja şi din „Evocări” că actorul Gr. Rusu a jucat pe scena teatrală roluri în care, cum se zice, „a fost ales”, şi nu ştim, nici nu l-am ispitit vre-o dată, dacă a aşteptat o alegere ce nu i-a venit. Se mai ştie că la „Luceafărul” şi la Teleteatrul „Dialog” a executat roluri de dramă, comedie, vodevil. Ştim că a lucrat cu sensibilitate la „cel mai intim dintre procesele scenice” – crearea rolurilor, căutarea şi aflarea cît mai plină a căilor de rezolvare a personajelor. Înţelegerea acestui proces, indiferent de unde începe şi pînă unde ar trebui să ajungă, a fixat-o în măsura ce-a pătruns-o într-un şir de Studii necesare şi utile procesului de instruire în instituţiile teatrale şi nu numai – a vorbi frumos e dator şi omul de rînd, dar mite pedagogul, funcţionarul, omul de stat, diplomatul. Concomitent, dăruindu-se cu căldură din experienţa sa scenică studenţilor, cu propriul exemplu îi învaţă a fi nu numai artişti, ci şi oameni cumsecade. Nu ştiu, nici nu l-am întrebat pe dl Rusu dacă se consideră om de succes. Dar ştiu că atunci cînd individul, indiferent cine-i, are de spus ceva lumii şi dacă e mai şi ascultat şi înţeles, cu certitudine este persoană de succes. Darmite, cînd în cazul nostru, dl Gr. Rusu mai e autorul a cinci monografii despre colegii dumisale actorii: Eugen Ureche, Constanţa Tîrţău, Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Petru Baracci. Monografiile, înţelegem cu toţii, i-au solicitat autorului cunoştinţe şi muncă, multă muncă şi multă dragoste, pe care domnia sa le-a dăruit-o cu candoare fiecărui din cei nominalizaţi. Nici în scena teatrului, nici la masa de scris dl Gr. Rusu n-a rîvnit succesul imediat, carieră fulgerătoare, ci inteligent şi-a organizat munca drept credinţă de aşteptare. Şi ele, succesele, au venit, au venit nu prin măriri trecătoare, ci prin generozitatea de a-şi dărui dezinteresat lumii cele acumulate onest pe parcursul anilor. Aşa l-am văzut în „Evocări” pe dl Gr. Rusu.