De Ziua
Mondială a Teatrului ,Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” a organizat un
eveniment cultural de importanţă prin lansarea cărţii „Evocări” scrisă de
Grigore Rusu, actor, regizor, pedagog, cercetător ştiinţific, istoric teatral,
autor de monografii şi studii. La eveniment au luat parte invitaţii V. Matei,
poet, L. Gherman, director artistic al teatrului „Guguţă”, O. Bejenaru,
recenzent de teatru, E. Hăbăşescu, jurnalist, I. Paulencu, Artist al Poporului,
V. Belâi, doct. conf., profesor la Colegiul de Muzică „Şt. Neaga”, V. Ţurcanu,
doctor în pedagogie, Maia Tănase, actriţă la teatrul de revistă „Ginta Latină”,
M. Reabcov, actrită, teatrul de miniaturi, studenţi, laureaţi ai Concursului
Naţional de poezie Gr. Vieru „Floarea omeniei”, studenţi de la Colegiul de
Transporturi împreună cu S. Andrieş, profesor de limbă şi literatură română. A
moderat evenimentul Paulina Zavtoni, Artistă a Poporului
Dna Elena
Hăbăşescu, publicist, jurnalist, un bun cunoscător al formării şi evoluţiei
teatrului în Republica Moldova a scris recenzia la carte.
„Evocări”-le dlui Grigore Rusu, maestru
emerit al artei, profesor universitar, teatrolog, apărute la finele anului 2010
a inspirat suficiente recenzii cu frumoase aprecieri ale calităţii muncii
cercetătorului în arta teatrală, încît mai multe masse-media a salutat apariţia
ediţiei, dar şi efortul autorului. S-ar părea că reclama ce-a avut-o cartea
poate fi suficientă de a interesa cititorul. Fireşte, dacă tirajul ei n-ar fi
doar 500 exemplare şi dacă ziarele s-ar citi mai cu sîrg. Într-un fel sau altul
biblioteca „Tudor Argezi” decide să ofere teatralilor un cadou cu ocazia Zilei
Internaţionale a Teatrului, dar să-l bucure cu respectul şi frumoasele urări pe
dl Grigore Rusu, care în prima decadă a lui aprilie curent consemnează încă o
zi de naştere, punînd în discuţie publică „Evocări”-le. Aş zice că
bibliotecarii şi asistenţa participantă cu sensibilitate au pătruns
originalitatea ediţiei ca întreg organism unitar ce-a topin în paginile sale
elementul biografic, nostalgia amintirilor, talentul de memorialist al
autorului, judecăţile lui analitice asupra procesului teatral general şi în
particular referitor la persoanele artistice, precum şi asupra evenimentelor
sociale în timp, competenţa profesională, nelipsit de o doză de artistism
limbajul în care e gîndită ediţia. Şi întradevăr, din paginile cărţii ce emană
luminozitate şi căldură, argumentat se profilează viaţa unei personalităţi
artistice, sensurile acestei vieţi între semeni, în societate. Aş zice,
cronotopul protagonistului cărţii care-i şi autorul ei sînt chiat cei 76 ani pe
care iată-iată îi prinde dl Rusu, ani legaţi, în mare, de scena teatrală şi de
Moldova.
Dulcile
amintiri despre casa părintească, bunei şi rude, despre anii mici de şcoală îi
trezesc cititorului propriile amintiri şi emoţii pentru locurile şi oamenii
dragi, dar şi motivează bine argumentat unde şi de la cine a învăţat
protagonistul simţul gospodăresc faţă de viaţă şi timp, responsabilitatea
pentru tot ce face, adică pledează pentru importanţa educaţiei în familie, la
baştină, la şcoală. Am mai aduce aici şi rolul şcolii la trezirea în copilul
fragil a anumitor interese, atractivitatea căror ar conduce cu timpul spre
preferinţe profesionale. Copilul Grigore, ar vrea să ne convingă autorul
cărţii, cu plăcere scria la ore compuneri, recita la serbările şcolare poezii,
juca în spectacole, montate şi la iniţiativa lui, dar nu gîndea la modul
obligatoriu, cum i se părea lui, de a deveni actor. Întîmplarea, însă, ce nu era
defel întîmplare, ci chiar o necesitate instinctivă sedimentată în acei ani ce
i-au adus bucurii în copilărie, l-au şi adus la actorie, indiferent de
deciziile consiliului familial. Iată cum îşi aminteşte dl Rusu examenul de
admitere la Şcoala Superioară „Boris Şciukin” din Moscova, profesorii cărei
venise la Chişinău pentru a selecta eventuali studenţi: ”Poezii şi fabule aveam
în repertoriul meu de la şcoala din sat, apoi am mai dansat un vals, am cîntat
un cîntec de petrecere „Păhărel nu tremura…”, o doină. Ana Orociko,
profesoara-examenator, de altfel Artistă a Poporului, m-a rugat să fac un
studiu după „Ţiganii” lui A. S. Puşkin, să arăt pe scenă cum a ucis-o Aleco pe
Zamfira, cînd a prins-o cu tînărul ţigan. Nu prea îmi imaginam cum aş putea
ucide o persoană care nu există, dar… m-am furişat tiptil şi cu o „ură” de
nedescris am înfipt „cuţitul” în Zamfira imaginară. Şi chiar în acelaş moment
am auzit în sală un rîs puternic, iar A. Orociko m-a întrebat: Ai ucis o vacă
sau o fiinţă gingaşă şi firavă? Au urmat şi alte probe şi iată că am fost
selectaţi 20 de tineri: 7 fete şi 13 băeţi – ce-au constituit Studioul Naţional
Moldovenesc al Şcolii Superioare de Teatru „Boris Şciukin” din Moscova „ –
parcă oftează uşor autorul „Evocări”-lor.
Proaspeţii
studenţi au fost petrecuţi la drum de ministrul Culturii de atunci Artiom
Lazarev care le-a oferit fiecărui student cîte 200 ruble (la 1955 ele
constituiau apoximativ 3-4 salarii medii) şi care, -scrie dl Rusu, – „pe tot
parcursul studiilor ne-a fost ca tată, ne ajuta şi moralmente, şi
materialmente, se întîlnea cu profesorii noştri Boris Zahava, Ana Orociko, la
diferite sărbători ne expedia cîte un ajutor material, – aşa fel de om era
academicianul Artiom Lazarev, dar care în ultimii ani de viaţă a fost aspru criticat
şi învinuit de multe păcate adevărate şi imaginare”. Ajuns la Moscova, Gr. Rusu
vine în contact activ cu o lume necunoscută, lume în care băiatul cuminte al
Domnicăi şi Pavel Rusu s-a dovedit a fi cu mult spirit de observaţie, atent şi
avid de tot ce vedea şi auzea. Noul aflat atunci lărgeşte şi în carte cîmpul de
analiză, se împle volumul informativ al cărţii. Dar descoperind Moscova, Gr.
Rusu nu se rupe de realităţile Moldovei care, graţie unor personalităţi publice
cu demnitate umană şi crez în adevăr, trăia timpuri de trezire energică la
studii, cultură, creaţie, viaţă mai omenească, de, era după război, foamete şi
deportări. ”Evocări”-le îşi lărgesc informaţiile sociale, survin personalităţi
al căror destin pun în evidenţă contradicţiile şi metehnile regimului de
atunci. Dar cum se întîmplă, toate timpurile au şi oameni cu judecată şi
interes pentru binele semenilor. În felul acesta la Ministerul Culturii se
crease un nucleu de angajaţi cu minte, dar şi cu suflet şi mîndrie pentru ţară:
Artiom Lazarev, Anatol Corobceanu, Vsevolod Anghel, Leonid Cemortan ş.a. Ei
înţelegeau importanţa promovării cadrelor profesionale naţionale, încercau
realizarea crezului şi de multe ori le reuşea. Anume aceşti promotori ai
progresului au contribuit în anii 50-60 ai sec. XX la crearea reţelelor de
cluburi, biblioteci, muzee, formaţiuni corale, de dansuri, orchestre. Tot cu
concursul nemijlocit al persoanelor pomenite în 1957 în cadrul Teatrului Rus
din Bălţi e selectată o grupă de artişti amatori, din care a crescut şi
activează Teatrul „Vasile Alecsandri”. Tot în acelaşi an e înfiinţat Studioul
„Moldova-film”. În 1958 se separă Teatrul de Operă şi Balet. La Filarmonică sub
bagheta lui Timofei Gurtovoi activează Orchestra Simfonică, Veronica Garştea
preea capela „Doina”, la „Fluieraş” vine Serghei Lunchevici, la „Joc” –
Vladimir Curbet, apare formaţiunea „Noroc” cu Mihai Dolgan, revine în 1960
„Luceafărul”, iar Valeriu Gagiu şi Mihail Kalik crează primul film de ficţiune
„Omul pleacă după soare”, e revalorificată literatura clasică, e inaugurată
Aleea Clasicilor. Rare decenii cu atare probe de mari cuceriri patriotice,
valoroase artistic şi moral. Cu regret, destinele lui A. Lazarev, N.
Testemiţeanu, ministrul Sănătăţii, A.Fedco, directorul Filarmonicii, Gheorghe
Cincilei, directorul Bibliotecii Naţionale, L. Mursa, directorul Studioului
„Moldova-film”, M.Dolgan, fondatorul „Noroc”-ului trimis în surghiun pe
întinsurile Rusiei, D. Cornovan ş.a. – n-au fost defel confortabile pe măsura
faptelor lor preţioase. Cine e exclus din partid ce se egala cu a fi „lepros”,
cine e destituit din funcţie – la fel de paria, cine pleacă din ţara pentru
care s-a sacrificat (L. Mursa, I. Druţă, P. Darienco). Toate acestea adevăruri
controversate nu puteau să nu lase în sufletul şi mintea tînărului Gr.Rusu urme
adînci, dar şi să-l determine în virtutea moştenirii etice la onestitate în
comportamentul său uman şi social, l-a învăţat să cîntărească şi să privească
lucid lucrurile şi faptele.
Cei 20 de
moldoveni deja prin selecţia chişinăuiană erau individualităţi irepetabile atît
fizic, cît şi prin eventualele caracteristici artistice doar prognozate.
Deaceea între Studioul Moldovenesc şi profesura Şcolii „B. Şciukin”, şcoală
vahtangovistă, s-a legat o colaborare de respect şi responsabilitate reciprocă.
Învăţăceii de la Chişinău mai că-şi idolatrizau dascălii care l-au cunoscut sau
au lucrat cu Evghenii Vahtangov, dascăli şi ei profesori cu nume răsunătoare,
titluri înalte, pasionaţi de teatru şi munca lor pînă la sacrificiu: Mansurova,
Orociko, Rusinova, R. Simonov, Zahava. Mulţi dintre ei au menţinut buna
prietenie, deja la nivel de egalitate ca între colegi, încă mulţi ani au montat
spectacole la „Luceafărul”, dispunînd de acelaşi limbaj scenic. În acei ani mai
învăţau la Moskova şi alţi moldoveni: Emil Loteanu, Aurel David, Ion
Bolboceanu, Filimon Hămuraru, Valeriu Cupcea, care după absolvirea Institutului
de Teatru şi Cinema din Sankt-Petersburg, îsi făcea stagierea regizorală la
Teatrul Vahtangov. Din Chişinău ajungeau la studenţii moldoveni numele
Constanţei Tîrţău, Paulinei Potîngă, Petru Baracci. Iar V. Cupcea, revenit după
stagiere, selectează o grupă de studenţi actori, dintre care au crescut aşa
nume de glorie pentru ţară ca Veniamin Apostol, Andrei Băleanu, Mihail Curagău,
Viorica Chircă şi alţii. Moscova a fost pentru harnicii noştri flăcăi un sol
fertil de a studia la modul serios profesia, a se cultiva, a citi literatură
rară, a învăţa de a susţine o discuţie. Referitor la luceferişti, ei au căpătat
studii bune şi foarte bune, teoretice şi practice. Nu întîmplător actorii I.
Ungureanu, I. Şcurea, I. Todorov, A. Rusu s-au manifestat din plin şi ca
regizori.
Referitor
la stucturarea materialului atît de bogat în timp şi factologie, dl Rusu a
găsit o bună partajare compartamentală, ca cititorul să poată urmări şi
evenimentele, şi timpul, şi atitudinea autorulul faţă de cele trăite personal
şi emise. Dl Rusu probează înţelepciunea de a decanta cele principale,
importante, decisive: importanţa instruirii profesionale serioase, de multe ori
decisivă destinului uman sau specialistului. Probează dl Rusu şi obiectivitatea
aprecierii evenimentelor, făptuirilor sociale. Domnia sa ne convinge că, dacă
ele sînt gîndite cu înţelepciune şi dragoste, trec, pentru folosul şi fericirea
societăţii, şi prin pîcla unipartiinică de atunci. Compartamentele 3-6 conţin
activitatea scenică a luceferiştilor, inclusiv a autorului. Dar de fapt sînt
analize teatrologice care evidenţiază reuşitele colective şi cele particulare
ale actorilor ce în scurt timp de la întoarcere acasă devenise centru de
cultură teatrală, lingvistică, adunînd în juru-le studenţi, dramaturgi,
pictori: C. Condrea, P. Cărare, I. Vieru şi Mihail Grecu, A. Busuioc, V.
Rusu-Ciobanu şi G. Sainciuc, A. Strîmbeanu, I. Podoleanu, V. Mîndîcanu, E. Loteanu,
S. Saca. Spectatorii luau cu asalt uşile, priveau spertacolele foarte
mobilizaţi sub vraja jocului actoricesc, reveneau de multe ori la acelaşi
spectacol sau pentru artistul-idol. Era o şcoală nouă. Precedenţii actori ai
teatrelor din Moldova erau două promoţii odesite cu preferinţele spre muzical
şi una din Sankt-Petersburg de la Institutul de Teatru şi Cinema cu formaţia
clasică rusească. Dintre primele două promoţii urme adînci în istoria teatrului
moldovenesc au lăsat actorii D. Darienco, Gh. Ştirbu, A. Plăcintă, V. Gherlac,
C. Constantinov. Cea de a treia promoţie împreună cu absolvenţii de la
„Lunacearski” au făcut o epocă teatrală în ţară: V. Cupcea, E. Platon, C.
Tîrţău, P. Baracci, Iu. Hasso, A. Suslov, N. Caranfil, Iu. Negoiţă, N. Darie ş.a.
Noul adus de Teatrul „Luceafărul” consta nu numai în şcoala deosebită, ci şi în
profilul actoricesc – şcoala vahtangovistă solicita aşa zisul „actor total”,
adică actorul la fel de perfect pentru dramă, comedie, vodevil, actorul ce
cîntă, dansează, se mişcă lejer cu trupul şi membrele, vorbeşte distinct,
expresiv şi auzibil în sala cu spectatori. Dar mai întîi atare actor pe lîngă
mintea analitică şi mobilă, ochiul ager necesita forţă de imaginaţie, fantezie,
inventivitate şi o riguroasă selecţie a modalităţilor de realizare a rolurilor.
Nouă survenea la „Luceafărul de acum 20 de ani şi dramaturgia, montată în scenă
printr-un joc sincer, energic, trăit firesc şi transmis spectatorului pentru
sensibilizarea gîndirii şi sentimentelor lui. Aceste cinci capitole ale
„Evocări”-lor despre arta actorului, metodologia abordării dramaturgiei pot
servi drept conspecte pentru studenţii Academiilor Teatrale: motivarea
selectării piesei pentru montare, analiza ei în detalii, analiza distribuţiei
rolurilor, verificarea corespunderii actorului cu rolul, căutările,
improvizările la rol, ofertele nemijlocit ale actorilor la rezolvarea cît mai
plină a rolului, mizanscenele şi structurarea întregului spectacol. Conform
Şcolii vahtangoviste, toate etapele enumărate mai sus urmau să se declanşeze în
spectacol exact ca-n viaţă, doar că mai argumentat şi convingător artistic.
Plinătatea analizelor mai sus menţionate ne conving despre valoarea
profesorului Gr. Rusu în auditoriul studenţesc atît prin competenţa
profesională, afirmaţiile teoretice, prin exemplificarea şi argumentarea lor,
precum şi prin naturaleţea, firescul expunerii într-un limbaj corect, picurat
c-o glumă cînd molcăluţă, cînd mai pişcătoare.
Ştim deja
şi din „Evocări” că actorul Gr. Rusu a jucat pe scena teatrală roluri în care,
cum se zice, „a fost ales”, şi nu ştim, nici nu l-am ispitit vre-o dată, dacă a
aşteptat o alegere ce nu i-a venit. Se mai ştie că la „Luceafărul” şi la
Teleteatrul „Dialog” a executat roluri de dramă, comedie, vodevil. Ştim că a
lucrat cu sensibilitate la „cel mai intim dintre procesele scenice” – crearea
rolurilor, căutarea şi aflarea cît mai plină a căilor de rezolvare a
personajelor. Înţelegerea acestui proces, indiferent de unde începe şi pînă
unde ar trebui să ajungă, a fixat-o în măsura ce-a pătruns-o într-un şir de
Studii necesare şi utile procesului de instruire în instituţiile teatrale şi nu
numai – a vorbi frumos e dator şi omul de rînd, dar mite pedagogul,
funcţionarul, omul de stat, diplomatul. Concomitent, dăruindu-se cu căldură din
experienţa sa scenică studenţilor, cu propriul exemplu îi învaţă a fi nu numai
artişti, ci şi oameni cumsecade. Nu ştiu, nici nu l-am întrebat pe dl Rusu dacă
se consideră om de succes. Dar ştiu că atunci cînd individul, indiferent
cine-i, are de spus ceva lumii şi dacă e mai şi ascultat şi înţeles, cu
certitudine este persoană de succes. Darmite, cînd în cazul nostru, dl Gr. Rusu
mai e autorul a cinci monografii despre colegii dumisale actorii: Eugen Ureche,
Constanţa Tîrţău, Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Petru Baracci.
Monografiile, înţelegem cu toţii, i-au solicitat autorului cunoştinţe şi muncă,
multă muncă şi multă dragoste, pe care domnia sa le-a dăruit-o cu candoare
fiecărui din cei nominalizaţi. Nici în scena teatrului, nici la masa de scris dl
Gr. Rusu n-a rîvnit succesul imediat, carieră fulgerătoare, ci inteligent şi-a
organizat munca drept credinţă de aşteptare. Şi ele, succesele, au venit, au
venit nu prin măriri trecătoare, ci prin generozitatea de a-şi dărui
dezinteresat lumii cele acumulate onest pe parcursul anilor. Aşa l-am văzut în
„Evocări” pe dl Gr. Rusu.
