ARTA. Grigore Rusu prof. univ. Recenzie la cartea „Din coturnii timpului” (Veniamin Apostol) . „Sub zodia leului răzvrătit” de Pavel Proca.”Săptămîna” din 6 decembrie 2002.

„ Perspectiva lui Grigore Rusu în evocarea personalităţii lui Veniamin Apostol este atât una teartalogică, cât şi artistică: în capitole bine structurate, litrarr încleiate, autorul reuşeşte să fixeze nu doar un portret amplu, ci şi o perioadă de timp de aproape jumătate de veac. Cercetătorul glisează cu subtilitate în vârtejul celor mai importante evenimente din existenţa lui Venea ( cum îi spuneau cu drag doar prietenii apropiaţi) şi în istoria unui timp ( pierdut?), amintindune tuturor axioma că dreptul artistului la memorie este egal cu dreptul lui la viaţă. Ceea ce afirmă autorul monografiei „Din coturnii timpului”nu este, pur şi simplu, raportarea la o definiţie pur teoretică a artei teatrale, ci proiectarea fenomenului artistic în prezentul concret al finalităţii lui: de ce a făcut Veniamin  teatru ? ; pentru cine l-a făcut? ; cu cine l-a făcut? ; Ce a montat? ; pe cine, unde şi de ce... Aceste întrebări ( deloc retorice ) trebuie să şi le pună fiecare creator în faţa scenei goale, în faţa propriei conştiinţe, în faţa ceea ce numim artă, viaţă, moarte.

Grigore Rusu aşază  la temelia gândirii sale despre colegul de teatru, creaţie, catedră, principiul adevărului răvăşitor. E o spovedanie totalmente închinată nu numai personalităţii lui Veniamiin Apostol, dar şi relaţiei pe care această personalitate o întreţine ( şi după dispariţia sa ), cu ceea ce numim şi vom numi Teatru. Este un moment al justeţei devoratoare. Punctul de răscruce al unei experienţe esenţiale a autorului şi personajului monografiei – un text profund documentat, ce fixează o concluzie cu valoare de principiu: Veniamin trebuia neapărat să reînvie în paginile studiului, recucerindu-ne în faţa veridicităţii vieţii, oricât de dură ar fi ea. Succesul, moda, moftul sunt noţiuni relative, care îl pot dezorienta pe orice om de creaţie, dar nu-l pot condiţiona absolut.

     Formulate dilematic, problemele creaţiei „apostoliene” nu-i sugerează lui Grigore Rusu soluţii definitive, axiomatice. Un singur principiu rămâne neclintit: adevărul dezgolit în faţa lui Veniamin Apostol a fost o continuă mişcare, elucidând semnificaţia unor concepte apte să ne orienteze într-o realitate  care refuză categoric modelele şi reţetele. Motto-ul monografiei putea fi: „ În teatru orice formă, odată născută, e pieritoare; fiecare formă trebuie să fie concepută din nou şi noua concepţie va purta semnele influenţelor din jur – doar în acest sens teatrul e o realitate” – Anatol Efros, fostul Pedagog şi Demiurg al fostului Regizor şi Pedagog.

     Dacă există vreo determinare concret temporală, o cronologie anume a studiului, fără îndoială, că ea se referă la contextul istorico-social-cultural în care a fost conceput, iar cocluzia determinată e aceea a bătrânului rege Lear, care fomulează gândul final de izbândă ( dacâ îl putem numi  astfel ) în faţa corpului neînsufleţit al Cordeliei.: „Acum ştiu să deosebesc viaţa de moarte” , în căutarea adevărului creaţiei şi al propriului adevăr ( gând ce se desprinde din fiecare capitol al volumului ), Veniamin Apostol nu-şi poate refuza şi nega experienţa derectă ( permiteţi-mi să vorbesc la timpul prezent ), prozaică, poate, a teatrului numit „brut”. Al acelui mare teatru, despre care, într-o exprimare plastică, Peter Brook spunea că  „ acceptă ticăloşia şi riscul”. O veritabilă artă scenică, care îl revendică drept exponent al raţiunii „ de la materie la spirit, de la brut la sacru, punctând fascinanta călătorie a spectacolului de la o lume a acţiunii la una a impresiilor interioare”.

     Cel mai „tehnic capitol” al studiului este „ Triada: autor-regizor-actor” consacrat teatrului în timp şi spaţiu. Grigore Rusu a avut nevoie de acest concept pentru a încerca să pună accentele dorite într-o ecuaţie veche de când lumea, adică de când e teatrul. În fond, aceasta este şi reconfortanţa speranţă re care i-o insuflă „ unei arte... muritoare, orice mare artist, cu siguranţă... nemuritor”.

     „ Din coturnii timpului” este o viziune, o opinie, o judecată. O idee, o raţiune, o dramă. Dar şi o metaforă în acelaşi timp. Un simbol viu, ce ne înndeamnă să luam comparaţiile vieţii din viaţă. Este imaginea nudă, eliberată de orice reziduuri subculturale şi comportamentale, ipostaza de la care începe de fiecare dată marea aventură a „torturilor teatrale”. E starea enunţiată, pe care şi-o poate permite doar adevăraţii artişti, cei în care germinează sămânţa creaţiei.

     Dotat cu experienţă personală, discursul (teoretic formulat concis) exprimă şi viziunea pe care autorul monografiei o are despre teatru ca fenomen naţional. E un descântec pentru o societate, care îşi caută alinarea, un semn (deocamdată vag) că vindecarea poate veni, şi nTeatrul lui Veniamin Apostol poate avea un important rol în această perpetuă mişcare.Autorul a izbutit să ne intrige din nou, sâ argumenteze şi să convingă că, timp de patru decenii, Veniamin Apostol nu a făcut din teatru armă de răzbunare şi nu l-a legat de meschinele conflicte cotidiene. Dorinţa pioasă a lui Grigore Rusu are toate şansele în tentativa de realizare, încredinţându-ne  că atâta timp cât n-o să ne regăsim (măcar parţial) în personajul monografiei, nu vom  fi în stare să percepem teatru lui, atât de strâns de fiinţa Sa: în cronică vezi aievea prezenţa „rafinat ascunsă) a regizorului-actor, pasionante şi devoratoare confruntări cu sine însuşi.

     Veniamin Apostol, pentru care „teatrul este un altar  de mister şi lumină”, nu-şi alegea la întâmplare piesele, actorii, scenografii, compozitorii, prietenii... Doar afinitîţile de ideal, de credinţă, de rugă, de iertare, l-au apropiat de Victor Ciutac, Dumitru Matcovschi, Ion Aldea-Teodorovici, Valeriu Cupcea, Andrei Băleanu, Gheorghe Cincilei, Alexandru Fedco... Capacitatea expresiei groteşti, clocotind de vitalitate, antrenată în conflicte de  putere şi ferocitate, talentul lui de mare mobilitate, a fost pregnant în rolurile de anvergură din filmele televizate. Dispunea Veniamin Apostol de posibilitatea de a descifra enigma regizor-actor? Era îndrăgostit la maximum de textele pe care le învăţa? A fost un reprezentant deosebit al „noului val” în lupta cu „păşunismul” încarnat în viziunea noastră? Conştientiza procesul, ce îl împiedica să-l relizeze? Noi, „alţi moderni avangardişti din talpă”, sunten azi în măsură să-l concepem şi să-l continuăm?  „Din coturnii timpului” reiese această operaţie de a înlătura „necunoaşterea noastră de noi înşine”.

     Apariţia acestui mod de „a interoga „ limbajul şi eroul îţi dă impresia că „de acum înainte” nu vom mai putea scrie ca „înainte” , căci Grigore Rusu defineşte că nu se pot hotărî căile de creaţie, nu se pot programa pe un fundal teoretic-canonic noile formule de creaţie, fie în teatru, fie în aulele studenţeşti. Accentuarea substanţială a studiului înseamnă o nouă manieră, un nou stil şi mod de a concepe memoriile artistice, scrierea lor şi chiar lectura textelor. Servindu-se  nu doar de cifre, cronici, citate, amintiri, date biografice ect., monografia se reangajează pe calea unei reevaluări a gândului, care depăşeşte funcţia sa interpretativă, considerând că situaţii atăt de departe de „ruptura dintre noi şi El” ar fi nedefinite, neterminate, fără a pune punctul pe „i”. Grigore Rusu reuşeşte să prindă un mister, o enigmă, care nouă, celor de l-au cunoscut pe Veniamin Apostol, ne-a scăpat cu desăvârşire, Vitalitatea, durerea, dragostea de teatru şi artă, răbufneşte în continuare din V.Apostol şi nicidecum invers. Monografia nu e ticluită ca o dare de seamă ce se execută unei comenzi de stat, ci e ca o realitate individualâ, ce trebuie întruchipată nu, pur şi simplu, de dreptul „în memoriam”.

     Srtudiul nu este un simplu pretxt de a ne aminti de Veniamin, ci un recviem, ce dezvăluie ceea ce era îvăluit în umbră, ce demască ceea ce era mascat, ce deschide ceea ce ne încăpăţânam  să ţinem ascuns. Mărturii, confesiuni, dialoguri, pagini de jurnal, fotografii, programe universitare refac traseele unei zodii, care a marcat profund viaţa culturală, artistică, pedagogică,teatrală basarabeană din ultimii 40 de ani. Ironia sorţii: Veniamin a trecut în nefiinţă, când monografia abia ieşise de sub teascurile tiparului... ieşise, dar nu i-a fost dat s-o răsfoiască...

     „Traiască Măria Sa Exigenţa!” – fraza finală a actului monografic  cade ca o cortină la sfârşit de spectacol şi destin... Aş crea să găsesc câteva cuvinte deosebite pentru încheiere. Aş vrea... Dar nu-mi vin în minte . Pentrucă destăinuirile lui Grigore Rusu  nu-s doar simple amintiri, ci un timp comun  pe care dorim să-l parcurgem împreună. „Din coturnii timpului”  (pierdut? Câştigat? Uitat?). Prin această ultimă „ieşire la rampă”, Veniamin Apostol îşi mai câştigă o dată dreptul la memorie. Dreptul la neuitare. Dreptul la viaţă”.