„ Perspectiva
lui Grigore Rusu în evocarea personalităţii lui Veniamin Apostol este atât una
teartalogică, cât şi artistică: în capitole bine structurate,
litrarr încleiate, autorul reuşeşte să fixeze nu doar un portret amplu, ci şi o
perioadă de timp de aproape jumătate de veac. Cercetătorul glisează cu
subtilitate în vârtejul celor mai importante evenimente din existenţa lui Venea ( cum îi
spuneau cu drag doar prietenii apropiaţi) şi în istoria unui timp ( pierdut?),
amintindune tuturor axioma că dreptul artistului la memorie este egal cu
dreptul lui la viaţă. Ceea ce afirmă autorul monografiei „Din coturnii
timpului”nu este, pur şi simplu, raportarea la o definiţie pur teoretică a
artei teatrale, ci proiectarea fenomenului artistic în prezentul concret al
finalităţii lui: de ce a făcut Veniamin
teatru ? ; pentru cine l-a făcut? ; cu cine l-a făcut? ; Ce a montat? ;
pe cine, unde şi de ce... Aceste întrebări ( deloc retorice ) trebuie să şi le
pună fiecare creator în faţa scenei goale, în faţa propriei conştiinţe, în faţa
ceea ce numim artă, viaţă, moarte.
„ Perspectiva
lui Grigore Rusu în evocarea personalităţii lui Veniamin Apostol este atât una
teartalogică, cât şi artistică: în capitole bine structurate,
litrarr încleiate, autorul reuşeşte să fixeze nu doar un portret amplu, ci şi o
perioadă de timp de aproape jumătate de veac. Cercetătorul glisează cu
subtilitate în vârtejul celor mai importante evenimente din existenţa lui Venea ( cum îi
spuneau cu drag doar prietenii apropiaţi) şi în istoria unui timp ( pierdut?),
amintindune tuturor axioma că dreptul artistului la memorie este egal cu
dreptul lui la viaţă. Ceea ce afirmă autorul monografiei „Din coturnii
timpului”nu este, pur şi simplu, raportarea la o definiţie pur teoretică a
artei teatrale, ci proiectarea fenomenului artistic în prezentul concret al
finalităţii lui: de ce a făcut Veniamin
teatru ? ; pentru cine l-a făcut? ; cu cine l-a făcut? ; Ce a montat? ;
pe cine, unde şi de ce... Aceste întrebări ( deloc retorice ) trebuie să şi le
pună fiecare creator în faţa scenei goale, în faţa propriei conştiinţe, în faţa
ceea ce numim artă, viaţă, moarte.
Grigore
Rusu aşază la temelia gândirii sale
despre colegul de teatru, creaţie, catedră, principiul adevărului răvăşitor. E
o spovedanie totalmente închinată nu numai personalităţii lui Veniamiin
Apostol, dar şi relaţiei pe care această personalitate o întreţine ( şi după
dispariţia sa ), cu ceea ce numim şi vom numi Teatru. Este un moment al
justeţei devoratoare. Punctul de răscruce al unei experienţe esenţiale a
autorului şi personajului monografiei – un text profund documentat, ce fixează
o concluzie cu valoare de principiu: Veniamin trebuia neapărat să reînvie în
paginile studiului, recucerindu-ne în faţa veridicităţii vieţii, oricât de dură
ar fi ea. Succesul, moda, moftul sunt noţiuni relative, care îl pot dezorienta
pe orice om de creaţie, dar nu-l pot condiţiona absolut.
Formulate dilematic, problemele creaţiei
„apostoliene” nu-i sugerează lui Grigore Rusu soluţii definitive, axiomatice.
Un singur principiu rămâne neclintit: adevărul dezgolit în faţa lui Veniamin
Apostol a fost o continuă mişcare, elucidând semnificaţia unor concepte apte să
ne orienteze într-o realitate care
refuză categoric modelele şi reţetele. Motto-ul monografiei putea fi: „ În
teatru orice formă, odată născută, e pieritoare; fiecare formă trebuie să fie
concepută din nou şi noua concepţie va purta semnele influenţelor din jur –
doar în acest sens teatrul e o realitate” – Anatol Efros, fostul Pedagog şi Demiurg
al fostului Regizor şi Pedagog.
Dacă există vreo determinare concret
temporală, o cronologie anume a studiului, fără îndoială, că ea se referă la
contextul istorico-social-cultural în care a fost conceput, iar cocluzia
determinată e aceea a bătrânului rege Lear, care fomulează gândul final de
izbândă ( dacâ îl putem numi astfel ) în
faţa corpului neînsufleţit al Cordeliei.: „Acum ştiu să deosebesc viaţa de
moarte” , în căutarea adevărului creaţiei şi al propriului adevăr ( gând ce se
desprinde din fiecare capitol al volumului ), Veniamin Apostol nu-şi poate
refuza şi nega experienţa derectă ( permiteţi-mi să vorbesc la timpul prezent
), prozaică, poate, a teatrului numit „brut”. Al acelui mare teatru, despre
care, într-o exprimare plastică, Peter Brook spunea că „ acceptă ticăloşia şi riscul”. O veritabilă
artă scenică, care îl revendică drept exponent al raţiunii „ de la materie la
spirit, de la brut la sacru, punctând fascinanta călătorie a spectacolului de
la o lume a acţiunii la una a impresiilor interioare”.
Cel mai „tehnic capitol” al studiului este
„ Triada: autor-regizor-actor” consacrat teatrului în timp şi spaţiu. Grigore
Rusu a avut nevoie de acest concept pentru a încerca să pună accentele dorite
într-o ecuaţie veche de când lumea, adică de când e teatrul. În fond, aceasta
este şi reconfortanţa speranţă re care i-o insuflă „ unei arte... muritoare,
orice mare artist, cu siguranţă... nemuritor”.
„ Din coturnii timpului” este o viziune, o
opinie, o judecată. O idee, o raţiune, o dramă. Dar şi o metaforă în acelaşi
timp. Un simbol viu, ce ne înndeamnă să luam comparaţiile vieţii din viaţă. Este
imaginea nudă, eliberată de orice reziduuri subculturale şi comportamentale,
ipostaza de la care începe de fiecare dată marea aventură a „torturilor
teatrale”. E starea enunţiată, pe care şi-o poate permite doar adevăraţii
artişti, cei în care germinează sămânţa creaţiei.
Dotat cu experienţă personală, discursul
(teoretic formulat concis) exprimă şi viziunea pe care autorul monografiei o
are despre teatru ca fenomen naţional. E un descântec pentru o societate, care
îşi caută alinarea, un semn (deocamdată vag) că vindecarea poate veni, şi
nTeatrul lui Veniamin Apostol poate avea un important rol în această perpetuă
mişcare.Autorul a izbutit să ne intrige din nou, sâ argumenteze şi să convingă
că, timp de patru decenii, Veniamin Apostol nu a făcut din teatru armă de
răzbunare şi nu l-a legat de meschinele conflicte cotidiene. Dorinţa pioasă a
lui Grigore Rusu are toate şansele în tentativa de realizare,
încredinţându-ne că atâta timp cât n-o
să ne regăsim (măcar parţial) în personajul monografiei, nu vom fi în stare să percepem teatru lui, atât de
strâns de fiinţa Sa: în cronică vezi aievea prezenţa „rafinat ascunsă) a
regizorului-actor, pasionante şi devoratoare confruntări cu sine însuşi.
Veniamin Apostol, pentru care „teatrul
este un altar de mister şi lumină”,
nu-şi alegea la întâmplare piesele, actorii, scenografii, compozitorii,
prietenii... Doar afinitîţile de ideal, de credinţă, de rugă, de iertare, l-au
apropiat de Victor Ciutac, Dumitru Matcovschi, Ion Aldea-Teodorovici, Valeriu
Cupcea, Andrei Băleanu, Gheorghe Cincilei, Alexandru Fedco... Capacitatea
expresiei groteşti, clocotind de vitalitate, antrenată în conflicte de putere şi ferocitate, talentul lui de mare
mobilitate, a fost pregnant în rolurile de anvergură din filmele televizate.
Dispunea Veniamin Apostol de posibilitatea de a descifra enigma regizor-actor?
Era îndrăgostit la maximum de textele pe care le învăţa? A fost un reprezentant
deosebit al „noului val” în lupta cu „păşunismul” încarnat în viziunea noastră?
Conştientiza procesul, ce îl împiedica să-l relizeze? Noi, „alţi moderni
avangardişti din talpă”, sunten azi în măsură să-l concepem şi să-l continuăm? „Din coturnii timpului” reiese această
operaţie de a înlătura „necunoaşterea noastră de noi înşine”.
Apariţia acestui mod de „a interoga „
limbajul şi eroul îţi dă impresia că „de acum înainte” nu vom mai putea scrie
ca „înainte” , căci Grigore Rusu defineşte că nu se pot hotărî căile de
creaţie, nu se pot programa pe un fundal teoretic-canonic noile formule de
creaţie, fie în teatru, fie în aulele studenţeşti. Accentuarea substanţială a
studiului înseamnă o nouă manieră, un nou stil şi mod de a concepe memoriile
artistice, scrierea lor şi chiar lectura textelor. Servindu-se nu doar de cifre, cronici, citate, amintiri,
date biografice ect., monografia se reangajează pe calea unei reevaluări a
gândului, care depăşeşte funcţia sa interpretativă, considerând că situaţii
atăt de departe de „ruptura dintre noi şi El” ar fi nedefinite, neterminate,
fără a pune punctul pe „i”. Grigore Rusu reuşeşte să prindă un mister, o
enigmă, care nouă, celor de l-au cunoscut pe Veniamin Apostol, ne-a scăpat cu
desăvârşire, Vitalitatea, durerea, dragostea de teatru şi artă, răbufneşte în
continuare din V.Apostol şi nicidecum invers. Monografia nu e ticluită ca o
dare de seamă ce se execută unei comenzi de stat, ci e ca o realitate
individualâ, ce trebuie întruchipată nu, pur şi simplu, de dreptul „în
memoriam”.
Srtudiul nu este un simplu pretxt de a ne
aminti de Veniamin, ci un recviem, ce dezvăluie ceea ce era îvăluit în umbră, ce
demască ceea ce era mascat, ce deschide ceea ce ne încăpăţânam să ţinem ascuns. Mărturii, confesiuni,
dialoguri, pagini de jurnal, fotografii, programe universitare refac traseele
unei zodii, care a marcat profund viaţa culturală, artistică,
pedagogică,teatrală basarabeană din ultimii 40 de ani. Ironia sorţii: Veniamin
a trecut în nefiinţă, când monografia abia ieşise de sub teascurile
tiparului... ieşise, dar nu i-a fost dat s-o răsfoiască...
„Traiască Măria Sa Exigenţa!” – fraza
finală a actului monografic cade ca o
cortină la sfârşit de spectacol şi destin... Aş crea să găsesc câteva cuvinte
deosebite pentru încheiere. Aş vrea... Dar nu-mi vin în minte . Pentrucă
destăinuirile lui Grigore Rusu nu-s doar
simple amintiri, ci un timp comun pe
care dorim să-l parcurgem împreună. „Din coturnii timpului” (pierdut? Câştigat? Uitat?). Prin această
ultimă „ieşire la rampă”, Veniamin Apostol îşi mai câştigă o dată dreptul la
memorie. Dreptul la neuitare. Dreptul la viaţă”.
