Ce a însemnat teatrul „Luceafărul”... o erupţie vulcanică... o constelaţie irepetabilă...
Şi totuşi, ce a însemnat Teatrul „ Luceafărul „? O necesitate a timpului sau o întămplare fericită ?
În anii patruzeci ai secolului trecut, se formase un gol în toate domeniile : artă, cultură, ştiinţă etc. Un gol mare, organizat de puterea sovietică prin arestarea şi deportarea intelectualilor din Moldova. Însă natura nu iubeşte goluri artificiale. Odată ce a fost distrusă intelectualitatea anilor patruzeci, dar aceştia făceau parte din generaţia anilor douăzeci, deci tot greul a căzut pe umerii firavi ai generaţiei anilor treizeci, care, în anii patruzeci, trebuiau sâ facâ şcoală, iar în anii cincizeci să-şi urmeze studiile superioare, ca în anii şaizeci să prodică acea erupţie vulcanică de talente în toare domeniile : ştiinţă, cultură, arte, tehnică, medicină etc. Iar generaţia anilor treizeci să fie numită, în tot spaţiul URSS - şestideseatniki, adică şaizeciştii .
Teatrul „Luceafărul” a umplut un mare gol în domeniul artei teatrale. În fruntea orchestrei de muzică populară „Fluieraş” a venit Serghei Lunchevici, care, în scurt timp, a devenit un virtuos lăutar, V.Curbet, venind în fruntea ansamblului de dansuri popuşare „Joc”, a început să monteze hore, sârbe, bătute. I.Burdin a readus acordeonul, care se zicea că este un instrument burghezo-român, la capela „Doina” a apărut V. Garştea, în fruntea orchestrei simfonice - T.Gurtovoi.
Au revenit din Moscova cineaştii E.Loteanu, V.Gagiu, Gh.Vodă, V.Pascaru, pictorii A.David, F.Hămuraru. Tot în acelaşi timp s-au lansat tinerii poeţi: Gr.Vieru, L.Damian, P.Cărare, A.Codru, compozitorul E.Doga, incomparabilul interpret N.Sulac , Iar pe fundalul acestei constelaţii de talente a răsărit ca o stea M.Bieşu - primadona. Or, poate acestea n-au fost o necesitate a timpului ?
Unii scriitori, savanţi, critici de teatru afirmă că prima echipâ a Teatrului „Luceafărul” a fost o constelaţie irepetabilă. Dacă-i aşa, apoi, conform ştiinţelor astrologice, fiecare constelaţie are un număr concret de stele: mari, mici, mai luminoase sau mai puţin luminoase , şi e destul să cadă o singură stea, că integritatea constelaţiei se pierde.
Mult timp prima echipă a Teatrului „Luceafărul” a fost o taină, un miracol.
Actorii teatrelor „ A.Puşkin” şi ”Luceafărul” colaborau împreună la televiziune, radio, Moldova-film şi întotdeauna se spunea: au participat actorii teatrului moldovenesc „A. S. Puşkin” şi actorii teatrului „Luceafărul”.Teatrul „Luceafărul” niciodată nu a fost numit teatrul moldovenesc. Într-o bună zi, regizorul de la Moldova-film dl Plămădeală ne-a declarat că Teatrul „Luceafărul” nu poate fi numit moldovenesc pentru că nu este moldovenesc.Dar ce e? Am întrebat cu toţii. Ce e nu se spune. Taina a rămas taină.
Iată câ într-o bună zi, pe la mijlocul anilor 60, secolul trecut, printr-o decizie a Ministerului Culturii,Teatrul Moldovenesc „A.S.Puşkin”,a rămas aproape fără repertiriu, au fost interzise nu numai piesele autorilir români, ci şi cele traduse în limba română precum ’’ Revizorul ’’ de Gogol, ’’Egor Bulăciov şi alţii ’’de M.Gorki,Romeo şi Julieta de Shakespeare ş.a.Li sa ordonat, cu cât mai repede au să faca traducerea în limba moldovenească, cu atât mai repede au să poată readuce acele spectacole în repertoriu.Se crease o atmosferă ciudată - toată lumea tăcea. Era o tăcere enigmatică.
Cam, în acelaşi timp, vine din Moscova profesorul nostru Iosif Tolcianov şi montează pe scena Teatrului „Luceafărul „ „Autorul moare azi „ de A. Mirodan, dramaturg român, în limba română. La fel toţi tăceau de parcă au luat apă în gură. Tăceau actorii, scriitorii, criticii de teatru, tăceau demnitarii de la minister, de la LIT, de la Cenzură, de la Sovmin, de la CC al Partidului comunist. Mi se părea că am dezlegat enigma tăcerilor şi cât pe ce n-am strigat evrica, dar n-am strigat. M-am dus la Institutul de Arte, mi-am strâns studenţii în jurul meu şi le-am spus - Copii, fiţi atenţi! Acelaşi partid comunist în frunte cu acelaşi I.I.Bodiul, pe scena Teatrului sovietic moldovenesc muzical-dramatic „A.S.Puşkin” propagă moldovenismul, iar pe scena Teatrului „Luceafărul” propagă - românismul. Poate că din aceste considerente veneau la Teatrul „Luceafărul” elevi, studenţi, învăţători, medici, poeţi, scriitori, academiceni.
Tinerii poeţi P. Cărare, care era şi secretarul literar al teatrului, I.Vatamanu, Gr.Vieru, V.Ioviţă, Gh.Vodă, A.Codru şi mulţi alţii se aflau zilnic în incinta teatrului „Luceafărul”, veneau şi cei mai copţi – Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, veneau şi cei doi eroi ai muncii socialiste – Emilian Bucov şi Andrei Lupan, veneau, zic, se aşezau liniştiţi în sală, adulmecau, în tăcere, limba română pronunţată cu o dicţiune impecabilă de către actorii luceferişti, iar după spectacol plecau, tot în tăcere. Era o tăcere atât semnificativă cât şi enigmatică. Cu mult mai târziu, un mare demnitar, mi-a explicat că în Uniunea Sovietică literatura română ( ţară din lagărul socialist ) n-a fost interzisă. Cărţi în limba română puteau fi cumpărate în toate librăriile „Drujba” din Moscova,Kiev,Cernăuţi, Odesa...În Moldova a fost luată, pur şi simplu, o decizie locală. Aşa că lui I.Tolcianov, venit din centru, artist al poporului din URSS, şi, mai ales, deputat al Sovietului Suprem din URSS, cine putea să îndrăznească să-i interzică să monteze un spectacol pe baza unei piese a unui dramaturg dintr-o ţară a lagărului socialist. Nimeni n-a îndrăznit nici să caşte gura, nu încă să mai spună vrun cuvânt. Dar... a fost luată o decizie locală...
Nu o singură dată am fost întrebat, care sunt aspectele comunicării şi aspectele artistice folosite de către actori în anii *60, *70 ai secolului trecut şi cele folosite acum? Noi am trăit şi activat în epoca socialismului dezvoltat, când, deşi exista un mic dezgheţ hruşciovist, cenzura şi odiosul LIT erau foarte vigilenţi. Noi, când nu reuşeam să ne exprimăm direct şi concret, căutam diferite subtexte, nuanţe, aspecte şi subtilităţi. Cuvântul pentru noi era îmbrăcămintea gândurilor şi ideilor. Cuvântul era partea vizibilă a aisbergului, iar subtextul - partea invizibilă. Spectatorii veneau la teatru nu numai să asculte ce vorbesc actorii pe scenă, ci şi ce se subânţelege prin cele rostite pe scenă.
Acum teatrele îşi joacă spectacolele în epoca democraţiei şi libertăţii cuvântului. Actorii vorbesc liber şi deschis. Iar odată cu deschiderea graniţilor, a început o imensă migraţie a colectivelor teatrale prin toate ţările europene şi nu numai. Teatrul „Guguţă”a fost în turneu în insula Taiwan, iar Teatrul „E.Ionesco” - în Japonia, Teatrul „ Luceafărul” - în Turcia, Albania , Egipt, România, Belarusi şi în alte ţări. Migraţia teatrală, dar şi necunoaşterea limbilor, obligă colectivele teatrale să caute noi mijloace de comunicare şi expresie : plastică, mişcare, dans.
Eu salut căutarea noilor mijloace de expresie, dar nu pot accepta excluderea celui mai important mijloc de comunicare artistică - cuvântul. De altfel, K, Stanislavski, pe timpuri, a cucerit Europa şi America anume prin forţa cuvântului şi expresia artistică a cuvântului. Eu sunt adeptul formulei clasice - conţinut-formă. Adică, autorul ne dă conţinutul, iar noi, actorii, împreună cu regizorul, să-i găsim o formă mai contemporană, mai actuală.
Şi totuşi, luceferiştii şi-au onorat misiunea :„Luceafărul” a fost o pepenieră de actori, dintre care au crescut trei regizori - I.Ungureanu, I. Şcurea, I. Todorov. Luceferiştii au pus umărul şi la dezvoltarea şcolii teatrale din republică – V.Grigoriev şi Gr.Rusu au ajuns profesori uniuversitari.
Acum Teatrul „Luceafărul”, în frunte cu B.Focşa, prin diferite experimente lăudabile, îşi caută propriile mijloace de expresie şi comunicare, făcând schimb de experienţă cu alte teatre din lume, prin turneele lor la festivalurile internaţionale. Nu ne rămâne decât să le dorim succese, dârzenie artistică şi să ducă mai departe gloria „Luceafărului” de altă dată.
Şi totuşi, ce a însemnat Teatrul „ Luceafărul „? O necesitate a timpului sau o întămplare fericită ?
În anii patruzeci ai secolului trecut, se formase un gol în toate domeniile : artă, cultură, ştiinţă etc. Un gol mare, organizat de puterea sovietică prin arestarea şi deportarea intelectualilor din Moldova. Însă natura nu iubeşte goluri artificiale. Odată ce a fost distrusă intelectualitatea anilor patruzeci, dar aceştia făceau parte din generaţia anilor douăzeci, deci tot greul a căzut pe umerii firavi ai generaţiei anilor treizeci, care, în anii patruzeci, trebuiau sâ facâ şcoală, iar în anii cincizeci să-şi urmeze studiile superioare, ca în anii şaizeci să prodică acea erupţie vulcanică de talente în toare domeniile : ştiinţă, cultură, arte, tehnică, medicină etc. Iar generaţia anilor treizeci să fie numită, în tot spaţiul URSS - şestideseatniki, adică şaizeciştii .
Teatrul „Luceafărul” a umplut un mare gol în domeniul artei teatrale. În fruntea orchestrei de muzică populară „Fluieraş” a venit Serghei Lunchevici, care, în scurt timp, a devenit un virtuos lăutar, V.Curbet, venind în fruntea ansamblului de dansuri popuşare „Joc”, a început să monteze hore, sârbe, bătute. I.Burdin a readus acordeonul, care se zicea că este un instrument burghezo-român, la capela „Doina” a apărut V. Garştea, în fruntea orchestrei simfonice - T.Gurtovoi.
Au revenit din Moscova cineaştii E.Loteanu, V.Gagiu, Gh.Vodă, V.Pascaru, pictorii A.David, F.Hămuraru. Tot în acelaşi timp s-au lansat tinerii poeţi: Gr.Vieru, L.Damian, P.Cărare, A.Codru, compozitorul E.Doga, incomparabilul interpret N.Sulac , Iar pe fundalul acestei constelaţii de talente a răsărit ca o stea M.Bieşu - primadona. Or, poate acestea n-au fost o necesitate a timpului ?
Unii scriitori, savanţi, critici de teatru afirmă că prima echipâ a Teatrului „Luceafărul” a fost o constelaţie irepetabilă. Dacă-i aşa, apoi, conform ştiinţelor astrologice, fiecare constelaţie are un număr concret de stele: mari, mici, mai luminoase sau mai puţin luminoase , şi e destul să cadă o singură stea, că integritatea constelaţiei se pierde.
Mult timp prima echipă a Teatrului „Luceafărul” a fost o taină, un miracol.
Actorii teatrelor „ A.Puşkin” şi ”Luceafărul” colaborau împreună la televiziune, radio, Moldova-film şi întotdeauna se spunea: au participat actorii teatrului moldovenesc „A. S. Puşkin” şi actorii teatrului „Luceafărul”.Teatrul „Luceafărul” niciodată nu a fost numit teatrul moldovenesc. Într-o bună zi, regizorul de la Moldova-film dl Plămădeală ne-a declarat că Teatrul „Luceafărul” nu poate fi numit moldovenesc pentru că nu este moldovenesc.Dar ce e? Am întrebat cu toţii. Ce e nu se spune. Taina a rămas taină.
Iată câ într-o bună zi, pe la mijlocul anilor 60, secolul trecut, printr-o decizie a Ministerului Culturii,Teatrul Moldovenesc „A.S.Puşkin”,a rămas aproape fără repertiriu, au fost interzise nu numai piesele autorilir români, ci şi cele traduse în limba română precum ’’ Revizorul ’’ de Gogol, ’’Egor Bulăciov şi alţii ’’de M.Gorki,Romeo şi Julieta de Shakespeare ş.a.Li sa ordonat, cu cât mai repede au să faca traducerea în limba moldovenească, cu atât mai repede au să poată readuce acele spectacole în repertoriu.Se crease o atmosferă ciudată - toată lumea tăcea. Era o tăcere enigmatică.
Cam, în acelaşi timp, vine din Moscova profesorul nostru Iosif Tolcianov şi montează pe scena Teatrului „Luceafărul „ „Autorul moare azi „ de A. Mirodan, dramaturg român, în limba română. La fel toţi tăceau de parcă au luat apă în gură. Tăceau actorii, scriitorii, criticii de teatru, tăceau demnitarii de la minister, de la LIT, de la Cenzură, de la Sovmin, de la CC al Partidului comunist. Mi se părea că am dezlegat enigma tăcerilor şi cât pe ce n-am strigat evrica, dar n-am strigat. M-am dus la Institutul de Arte, mi-am strâns studenţii în jurul meu şi le-am spus - Copii, fiţi atenţi! Acelaşi partid comunist în frunte cu acelaşi I.I.Bodiul, pe scena Teatrului sovietic moldovenesc muzical-dramatic „A.S.Puşkin” propagă moldovenismul, iar pe scena Teatrului „Luceafărul” propagă - românismul. Poate că din aceste considerente veneau la Teatrul „Luceafărul” elevi, studenţi, învăţători, medici, poeţi, scriitori, academiceni.
Tinerii poeţi P. Cărare, care era şi secretarul literar al teatrului, I.Vatamanu, Gr.Vieru, V.Ioviţă, Gh.Vodă, A.Codru şi mulţi alţii se aflau zilnic în incinta teatrului „Luceafărul”, veneau şi cei mai copţi – Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, veneau şi cei doi eroi ai muncii socialiste – Emilian Bucov şi Andrei Lupan, veneau, zic, se aşezau liniştiţi în sală, adulmecau, în tăcere, limba română pronunţată cu o dicţiune impecabilă de către actorii luceferişti, iar după spectacol plecau, tot în tăcere. Era o tăcere atât semnificativă cât şi enigmatică. Cu mult mai târziu, un mare demnitar, mi-a explicat că în Uniunea Sovietică literatura română ( ţară din lagărul socialist ) n-a fost interzisă. Cărţi în limba română puteau fi cumpărate în toate librăriile „Drujba” din Moscova,Kiev,Cernăuţi, Odesa...În Moldova a fost luată, pur şi simplu, o decizie locală. Aşa că lui I.Tolcianov, venit din centru, artist al poporului din URSS, şi, mai ales, deputat al Sovietului Suprem din URSS, cine putea să îndrăznească să-i interzică să monteze un spectacol pe baza unei piese a unui dramaturg dintr-o ţară a lagărului socialist. Nimeni n-a îndrăznit nici să caşte gura, nu încă să mai spună vrun cuvânt. Dar... a fost luată o decizie locală...
Nu o singură dată am fost întrebat, care sunt aspectele comunicării şi aspectele artistice folosite de către actori în anii *60, *70 ai secolului trecut şi cele folosite acum? Noi am trăit şi activat în epoca socialismului dezvoltat, când, deşi exista un mic dezgheţ hruşciovist, cenzura şi odiosul LIT erau foarte vigilenţi. Noi, când nu reuşeam să ne exprimăm direct şi concret, căutam diferite subtexte, nuanţe, aspecte şi subtilităţi. Cuvântul pentru noi era îmbrăcămintea gândurilor şi ideilor. Cuvântul era partea vizibilă a aisbergului, iar subtextul - partea invizibilă. Spectatorii veneau la teatru nu numai să asculte ce vorbesc actorii pe scenă, ci şi ce se subânţelege prin cele rostite pe scenă.
Acum teatrele îşi joacă spectacolele în epoca democraţiei şi libertăţii cuvântului. Actorii vorbesc liber şi deschis. Iar odată cu deschiderea graniţilor, a început o imensă migraţie a colectivelor teatrale prin toate ţările europene şi nu numai. Teatrul „Guguţă”a fost în turneu în insula Taiwan, iar Teatrul „E.Ionesco” - în Japonia, Teatrul „ Luceafărul” - în Turcia, Albania , Egipt, România, Belarusi şi în alte ţări. Migraţia teatrală, dar şi necunoaşterea limbilor, obligă colectivele teatrale să caute noi mijloace de comunicare şi expresie : plastică, mişcare, dans.
Eu salut căutarea noilor mijloace de expresie, dar nu pot accepta excluderea celui mai important mijloc de comunicare artistică - cuvântul. De altfel, K, Stanislavski, pe timpuri, a cucerit Europa şi America anume prin forţa cuvântului şi expresia artistică a cuvântului. Eu sunt adeptul formulei clasice - conţinut-formă. Adică, autorul ne dă conţinutul, iar noi, actorii, împreună cu regizorul, să-i găsim o formă mai contemporană, mai actuală.
Şi totuşi, luceferiştii şi-au onorat misiunea :„Luceafărul” a fost o pepenieră de actori, dintre care au crescut trei regizori - I.Ungureanu, I. Şcurea, I. Todorov. Luceferiştii au pus umărul şi la dezvoltarea şcolii teatrale din republică – V.Grigoriev şi Gr.Rusu au ajuns profesori uniuversitari.
Acum Teatrul „Luceafărul”, în frunte cu B.Focşa, prin diferite experimente lăudabile, îşi caută propriile mijloace de expresie şi comunicare, făcând schimb de experienţă cu alte teatre din lume, prin turneele lor la festivalurile internaţionale. Nu ne rămâne decât să le dorim succese, dârzenie artistică şi să ducă mai departe gloria „Luceafărului” de altă dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu