Volumul se citeşte uşor...
Actorul şi profesorul universitar Grigore Rusu, maestru emerit al artei, coleg de studii la Moscova, la Şcoala Superioară de Teatru „B. Şciuchin” din Moscova, şi de scenă, ulterior, cu actorul şi regizorul Ion Ungureanu la Teatrul „Luceafărul”, după ce a jucat foarte multe roluri – peste 80 – în tot atâtea spectacole, după ce a îmbrăţişat şi alte profesii adiacente teatrului, cum ar fi cea de actor-pedagog, de formator al tinerilor talente, activând pe parcurs şi ca şef al mai multor catedre la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, cum ar fi Catedrele de regie estradă şi manifestări publice: Arta vorbirii scenice şi canto: Arta actorului şi vorbirea scenică, după ce a scris şi editat manualul „Arta vorbirii” şi alte lucrări metodico-ştiinţifice şi de analiză a fenomenului teatral şi actoricesc, după cele câteva monografii despre stelele teatrului - E.Ureche, V.Cupcea, C.Târţău, „Din conturnii timpului” despre Veniamin Apostol şi „Teatrul – dragostea mea” despre Petru Baracci, iată că scrie şi volumul autobiogtrafic „Evocări” (Chişinău, 2010, în prezentarea lui Valeriu Matei - Revenirea în Itaca). Volumul conţine peste 230 de pagini, ce debutează cu aproape crengiene... amintiri din copilăria petrecută în satul Mândâc, mahalaua „Trei Ileni”, este dotat cu două bogate caiete cu fotografii şi căteva capitole, ce încearcă să cuprindă un zbuciumat destin de actor într-o lume zbuciumată şi ea, într-o perioadă dintr-o istorie complicată, rea, grea şi ingrată. Aşa dar, titlurile de capitole : Prin labirintul vieţii, La Moscova, Primii paşi spre zări albastre, Crearea Teatrului Luceafărul, O nouă etapă a Luceafărului, La teatrul televizat Dialog, Din nou la Luceafărul, La Institutul de Arte. La Bucureşti. Din nou la Institutul de Arte.... Volumul este dotat şi cu o listă a rolurilor interpretate de actor.
Volumul „Evocări” se citeşte uşor şi cititorul se convinge că, de fapt, este vorba de acelaşi minunat şi miraculos fenomen care se numeşte pretutindeni pe glob „ Teatrul-dragostea mea”,chiar dacă este vorba de fiecare dată de alt nume dăruit teatrului, scenei, artei, şi spectacolului. Cât îl priveşte pe autorul volumului, maestrul Grigore Rusu, din ultimile rănduri aflăm şi despre o minunată familie cu trei fiice şi mai mulţi nepoţi. Iar două dintre ele - Steluţa şi Anişoara - au îmbrăţişat profesia tatălui.
Un fragment din carte:
... Marele noroc al acestui grup de tineri şi tinere - Studioul Naţional Moldovenesc - a fost Ana Orocico, conducătorul artistic al cursului, care, fiind şi un mare psiholog, a ştiut să selecteze o echipă de băieţi şi fete talentate. Anna Orocico a selectat şi a închegat o trupă monolită, care avea aptitudini de manifestare în toate genurile teatrale. După componenţă, tinerii actori puteau să valorifice un repertoriu foarte divers. În echipă nu au fost al doilea Ghearghe Rorăraş, sau un alt Mitică Caraciobanu, o a doua Valentina Izbeşciuc sau o a doua Eugenia Todoraşcu... Toţi erau diferiţi şi unici în felul lor, nişte talente originale.
Al doilea mare noroc al acelui grup de tineri şi tinere a fost şi faptul câ ei au nimeriit în şcoala vahtangovistă şi i-au prins încă în viaţă, cei drept, la o vârstă foarte înaintată, pe celebrităţile vahtangoviste, foşti elevi ai lui Vahtangov, care aveau o reputaţie de semizei aproape, precum B.Zahava, A. Orocico, I.Tolcianov, Ţ. Mansurova, L. Şihmatov etc.
Ei făceau parte din acea pătură a intelectualităţii ruse, care îşi făcuse studiile până la revoluţie şi fiecare dintre ei cunoşteau două-trei limbi străine. I Tolcianov care cunoştea franceza şi spaniola, ne spunea că limba noastră - româna - prin intermediul diftongilor şi triftongilor conferă melodiei o muzicalitate frumoasă. „Ascultându-vă dintr-o parte - ne spunea dumnealui - îmi face impresia că ascult un cântec frumos. Şi limbile caucaziene ( la noi învăţau osetini şi cumâci) sunt frumoase,dar caucazienii vorbesc mai mult din gât, aspru şi dur”. Poate că din aceste considerente , când lucram la spectacolul „Nota zero la purtare” de Sava şi Stoinescu, I. Tolcianov ne îndemna sâ vorbim „a la italiano”, adică să ducem gândul pe linia parcursivă în perspectivă, să fim limpezi la minte şi clari în vorbă şi, în acelaşi timp, să avem o volubilitate cât mai mare.
La Arta vorbirii am avut-o în calitate de profesoară pe Tatiana Zaporojeţ. Era o ucraineancă ce se trăgea dintr-o familie de aristocraţi şi, ca să scape de persecuţiile securiştiilor, s-a refugiat în Moscova, perzâdu-i-se urmele. Era de o inteligenţă deosebită, fină şi spontană... Prin intermediul doamnei Zaporojeţ, pe la sfârşitul anilor de studii , toţi posedam deja o pronunţare clară din punctul de vedere al normelor fonetice şi gramaticale, o respiraţie artistică adecvată efortului susţinerii interpretării dramatice, ritmuri variate, în funcţie de stările interioare, de varietate de nuanţe şi registre vocale în debitarea textului în faţa spectatorilor.
Poate că şi din aceste considerente, după ce am venit la Chişinău, scriitorul Aureliu Busuioc, privindu-ne spectacolele de diplomă ne-a zis cu un zâmbet în colţul buzelor,dar şi cu mândrie în adâncul sufletului: „Ca să vezi, ăştea au plecat la Moscova moldoveni, dar s-au întors de acolo români”. A fost o apreciere - surpriză a muncii noastre, dar şi a forţelor doamnei profesoare Tatiana Zaporojeţ, care, din dragoste pentru noi, ne-a învăţat limba.
... Bazându-se pe experienţa irepetabilă a lui Vahtangov, B.Zahava accentua că unul din principalele elemente ale teatrului dramatic este colectivul de actori. Un singur actor, ne spunea dumnealui, chiar dacă e genial, nu poate face un teatru dramatic. El poate fi numit „geniu”, „monstru”, „sacru”, orice, dar numai atât. Pilonul principal al unui teatru dramatic este colectivul. Al doilea element al teatrului dramatic este spectatorul. Actorul trebuie sâ simtă spectatorul, să-l incite, să-i trezească sentimente neîncercate, o viziune proprie asupra realităţii din jur şi să-l îmbie în lumea ireală a frumosului Melpomenei. Al treilea element este educarea şi modelarea viitorului actor în şcoala de teatru.
Şcoala vahtangovistă, afirma B. Zahava, are specificul ei. Dacă la GhITIS conducătorul artistic îşi selectează un grup de tineri şi tinere şi împreună cu asistenţii săi îl cultivă, îl instruiesc până la capăt, apoi la şcoala Vahtangov conducătorul artistic al cursului conlucrează cu toată facultatea. Aici, toţi profesorii de la toate disciplinile au un singur scop - educarea şi modelarea viitorului actor. In unele şcoli de teatru se pregătesc special interpreţi lirici, dramatici, comici etc. Şcoala vahtangovistă pregăteşte actorul universal, care să poată juca în toate genurile de spectacole: comedie, tragedie, dramă, vodevil, farsă.
În procesul studiilor actorul trebuie să-şi perfecţioneze toate mijloacele de expresie. Cu un tipat scenic inert, prost pregătit, nu poţi să transmiţi cele mai sensibile stări sufleteşti.
Unul din criteriile principale în şcoala vahtangovistă este crearea condiţiilor necesare pentru activitate, a posibilităţilor de a crede în cea ce se poate întâmpla cu tine pe scenă. Când actorul nu crede în ceea ce face, apare minciuna. Arta ia naştere numai atunci când apare credibilitatea artistică.
Când se află în scenă - ne accentua regizorul nostru - actorul trebuie să vadă machiajul partenerului, totul aşa cum este, dar să se comporte faţă de aceste obiecte nu aşa cum reclamă ele, ci aşa cum se cere în piesă. De exemplu, dacă ţii în mână o funie,tr ebuie să vezi funia, dar să te comporţi scenic de parcă ai ţine un şarpe.
Arta actorului mizează pe arta dramaturgului şi se inspiră din ea. În piesa dramaturgului personajele sunt redate într-o formă literară, imaginară, iar actorul trebuie să le însufleţească, să le doteze cu chipuri şi caractere, să descopere trăsăturile originale, fireşti şi omeneşti ale chipului redat.
Elena Tamazlâcaru.
Actorul şi profesorul universitar Grigore Rusu, maestru emerit al artei, coleg de studii la Moscova, la Şcoala Superioară de Teatru „B. Şciuchin” din Moscova, şi de scenă, ulterior, cu actorul şi regizorul Ion Ungureanu la Teatrul „Luceafărul”, după ce a jucat foarte multe roluri – peste 80 – în tot atâtea spectacole, după ce a îmbrăţişat şi alte profesii adiacente teatrului, cum ar fi cea de actor-pedagog, de formator al tinerilor talente, activând pe parcurs şi ca şef al mai multor catedre la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, cum ar fi Catedrele de regie estradă şi manifestări publice: Arta vorbirii scenice şi canto: Arta actorului şi vorbirea scenică, după ce a scris şi editat manualul „Arta vorbirii” şi alte lucrări metodico-ştiinţifice şi de analiză a fenomenului teatral şi actoricesc, după cele câteva monografii despre stelele teatrului - E.Ureche, V.Cupcea, C.Târţău, „Din conturnii timpului” despre Veniamin Apostol şi „Teatrul – dragostea mea” despre Petru Baracci, iată că scrie şi volumul autobiogtrafic „Evocări” (Chişinău, 2010, în prezentarea lui Valeriu Matei - Revenirea în Itaca). Volumul conţine peste 230 de pagini, ce debutează cu aproape crengiene... amintiri din copilăria petrecută în satul Mândâc, mahalaua „Trei Ileni”, este dotat cu două bogate caiete cu fotografii şi căteva capitole, ce încearcă să cuprindă un zbuciumat destin de actor într-o lume zbuciumată şi ea, într-o perioadă dintr-o istorie complicată, rea, grea şi ingrată. Aşa dar, titlurile de capitole : Prin labirintul vieţii, La Moscova, Primii paşi spre zări albastre, Crearea Teatrului Luceafărul, O nouă etapă a Luceafărului, La teatrul televizat Dialog, Din nou la Luceafărul, La Institutul de Arte. La Bucureşti. Din nou la Institutul de Arte.... Volumul este dotat şi cu o listă a rolurilor interpretate de actor.
Volumul „Evocări” se citeşte uşor şi cititorul se convinge că, de fapt, este vorba de acelaşi minunat şi miraculos fenomen care se numeşte pretutindeni pe glob „ Teatrul-dragostea mea”,chiar dacă este vorba de fiecare dată de alt nume dăruit teatrului, scenei, artei, şi spectacolului. Cât îl priveşte pe autorul volumului, maestrul Grigore Rusu, din ultimile rănduri aflăm şi despre o minunată familie cu trei fiice şi mai mulţi nepoţi. Iar două dintre ele - Steluţa şi Anişoara - au îmbrăţişat profesia tatălui.
Un fragment din carte:
... Marele noroc al acestui grup de tineri şi tinere - Studioul Naţional Moldovenesc - a fost Ana Orocico, conducătorul artistic al cursului, care, fiind şi un mare psiholog, a ştiut să selecteze o echipă de băieţi şi fete talentate. Anna Orocico a selectat şi a închegat o trupă monolită, care avea aptitudini de manifestare în toate genurile teatrale. După componenţă, tinerii actori puteau să valorifice un repertoriu foarte divers. În echipă nu au fost al doilea Ghearghe Rorăraş, sau un alt Mitică Caraciobanu, o a doua Valentina Izbeşciuc sau o a doua Eugenia Todoraşcu... Toţi erau diferiţi şi unici în felul lor, nişte talente originale.
Al doilea mare noroc al acelui grup de tineri şi tinere a fost şi faptul câ ei au nimeriit în şcoala vahtangovistă şi i-au prins încă în viaţă, cei drept, la o vârstă foarte înaintată, pe celebrităţile vahtangoviste, foşti elevi ai lui Vahtangov, care aveau o reputaţie de semizei aproape, precum B.Zahava, A. Orocico, I.Tolcianov, Ţ. Mansurova, L. Şihmatov etc.
Ei făceau parte din acea pătură a intelectualităţii ruse, care îşi făcuse studiile până la revoluţie şi fiecare dintre ei cunoşteau două-trei limbi străine. I Tolcianov care cunoştea franceza şi spaniola, ne spunea că limba noastră - româna - prin intermediul diftongilor şi triftongilor conferă melodiei o muzicalitate frumoasă. „Ascultându-vă dintr-o parte - ne spunea dumnealui - îmi face impresia că ascult un cântec frumos. Şi limbile caucaziene ( la noi învăţau osetini şi cumâci) sunt frumoase,dar caucazienii vorbesc mai mult din gât, aspru şi dur”. Poate că din aceste considerente , când lucram la spectacolul „Nota zero la purtare” de Sava şi Stoinescu, I. Tolcianov ne îndemna sâ vorbim „a la italiano”, adică să ducem gândul pe linia parcursivă în perspectivă, să fim limpezi la minte şi clari în vorbă şi, în acelaşi timp, să avem o volubilitate cât mai mare.
La Arta vorbirii am avut-o în calitate de profesoară pe Tatiana Zaporojeţ. Era o ucraineancă ce se trăgea dintr-o familie de aristocraţi şi, ca să scape de persecuţiile securiştiilor, s-a refugiat în Moscova, perzâdu-i-se urmele. Era de o inteligenţă deosebită, fină şi spontană... Prin intermediul doamnei Zaporojeţ, pe la sfârşitul anilor de studii , toţi posedam deja o pronunţare clară din punctul de vedere al normelor fonetice şi gramaticale, o respiraţie artistică adecvată efortului susţinerii interpretării dramatice, ritmuri variate, în funcţie de stările interioare, de varietate de nuanţe şi registre vocale în debitarea textului în faţa spectatorilor.
Poate că şi din aceste considerente, după ce am venit la Chişinău, scriitorul Aureliu Busuioc, privindu-ne spectacolele de diplomă ne-a zis cu un zâmbet în colţul buzelor,dar şi cu mândrie în adâncul sufletului: „Ca să vezi, ăştea au plecat la Moscova moldoveni, dar s-au întors de acolo români”. A fost o apreciere - surpriză a muncii noastre, dar şi a forţelor doamnei profesoare Tatiana Zaporojeţ, care, din dragoste pentru noi, ne-a învăţat limba.
... Bazându-se pe experienţa irepetabilă a lui Vahtangov, B.Zahava accentua că unul din principalele elemente ale teatrului dramatic este colectivul de actori. Un singur actor, ne spunea dumnealui, chiar dacă e genial, nu poate face un teatru dramatic. El poate fi numit „geniu”, „monstru”, „sacru”, orice, dar numai atât. Pilonul principal al unui teatru dramatic este colectivul. Al doilea element al teatrului dramatic este spectatorul. Actorul trebuie sâ simtă spectatorul, să-l incite, să-i trezească sentimente neîncercate, o viziune proprie asupra realităţii din jur şi să-l îmbie în lumea ireală a frumosului Melpomenei. Al treilea element este educarea şi modelarea viitorului actor în şcoala de teatru.
Şcoala vahtangovistă, afirma B. Zahava, are specificul ei. Dacă la GhITIS conducătorul artistic îşi selectează un grup de tineri şi tinere şi împreună cu asistenţii săi îl cultivă, îl instruiesc până la capăt, apoi la şcoala Vahtangov conducătorul artistic al cursului conlucrează cu toată facultatea. Aici, toţi profesorii de la toate disciplinile au un singur scop - educarea şi modelarea viitorului actor. In unele şcoli de teatru se pregătesc special interpreţi lirici, dramatici, comici etc. Şcoala vahtangovistă pregăteşte actorul universal, care să poată juca în toate genurile de spectacole: comedie, tragedie, dramă, vodevil, farsă.
În procesul studiilor actorul trebuie să-şi perfecţioneze toate mijloacele de expresie. Cu un tipat scenic inert, prost pregătit, nu poţi să transmiţi cele mai sensibile stări sufleteşti.
Unul din criteriile principale în şcoala vahtangovistă este crearea condiţiilor necesare pentru activitate, a posibilităţilor de a crede în cea ce se poate întâmpla cu tine pe scenă. Când actorul nu crede în ceea ce face, apare minciuna. Arta ia naştere numai atunci când apare credibilitatea artistică.
Când se află în scenă - ne accentua regizorul nostru - actorul trebuie să vadă machiajul partenerului, totul aşa cum este, dar să se comporte faţă de aceste obiecte nu aşa cum reclamă ele, ci aşa cum se cere în piesă. De exemplu, dacă ţii în mână o funie,tr ebuie să vezi funia, dar să te comporţi scenic de parcă ai ţine un şarpe.
Arta actorului mizează pe arta dramaturgului şi se inspiră din ea. În piesa dramaturgului personajele sunt redate într-o formă literară, imaginară, iar actorul trebuie să le însufleţească, să le doteze cu chipuri şi caractere, să descopere trăsăturile originale, fireşti şi omeneşti ale chipului redat.
Elena Tamazlâcaru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu